Botezul dimineții

e dimineață, poemul ca un râu limpede
îmi întinde mâna
e timpul să mă lepăd de visele nopții
e timpul să rămân doar cu mine însumi
lucid, precum roua pe firul de iarbă
e timpul să ascult sângele cum curge în vene
ca o caravană a tuturor amintirilor
e timpul să-mi deschid celălalt ochi
ca o oglindă în care se sparge chipul minciunii

e dimineață, poemul mă învață cum să fiu veșnic
cum să curg ca o muzică prin imperiul tăcerii
cu inima cheia sol pe portativul iubirii
cu oasele recitând Psalmii lui David

e dimineață, îmi mângâi
umbra ca pe un câine
ceasornicul suge din laptele zilei
flămând ca noul-născut
mintea își deschide larg fereastra
direct în centrul universului
gândul meu e o pasăre de lumină
iubita își întoarce capul spre mine
precum floarea-soarelui
vino înapoi, îmi spune
ne-mbrățișăm ca două pagini
ale aceluiași poem
și toamna ne-nvelește
cu frunza ei galbenă

---

Oare ce va fi azi?

e dimineață
soarele se adapă din lacrima
omului nedormit
toate gândurile și-au dat întâlnire
în punctul fix de pe perete
cândva, acolo, a murit o gânganie

oare ce va fi azi?
cine pe cine va șterge din tiparele lumii?
pe cine va mângâia timpul
și cine va fi hărțuit de secundele sale?

un nor, un fulg de zăpadă
o pasăre moartă
un pământ hrănit cu durere
o piatră spunându-și tăcut rugăciunea
poetul pregătindu-și coridoarele lirice
pentru evacuarea tristelor amintiri
și gândul acela că nu va mai fi
când numele lui, precum câinele credincios
îl va căuta peste tot

atât de multe se întâmplă în acest univers
în care suntem doar un fir de nisip

o sclipire captivă
în adâncul uitării
o umbră zidind întunericul
peste pleoapele noastre
un tâlhar furându-ne visele
o luptă în care pierdem
tot ce iubim

---

Clopotul cu limba de lut

Dimineață de mai. Soarele încercând
să-mi umple golul lăsat de dispariția visului.
O durere venită în vizită de câteva zile
îmi cere, înfometată, cuvinte.
Mă conformez și trag ca boul la jug,
răscolindu-mi propria carne, propriul suflet.
Mi-e trupul fără aripi, mi-e umbra mai grea,
mi-s ochii două lacăte ruginite,
mi-e fruntea o mare despărțită de profeticul rid.
Nu contează. Voi scrie. Câțiva oameni vor fi fericiți.
În fond, asta este tot ce contează.

Un glas se rotește deasupra capului meu.
Se năpustește în mine ca o pasăre răpitoare.
Îi ofer creanga sângelui și cuibul inimii.
Îi ofer rana mea, o grădină plină de amintiri înflorite
lângă cascada lacrimilor interioare.
Îi ofer clopotul cu limba de lut și dorul rătăcind
ca un sfânt prin nesfârșite deșerturi.
Îi ofer fântâna poemului, să-și împlinească dorințele.
Îi ofer cerul fără stele al gurii, pe care trece
doar cometa înțelepciunii, o dată la o mie de gânduri.

Tot ce-i ofer, e-n zadar.
Nu căuta decât ceartă.
Rămân doar eu
printre monumentele tăcerilor mele.
Aștept în grădina amintirilor înflorite
să fiu trădat de propria umbră.

---

Dimineață de iunie

dimineață de iunie
păsările cuibărite
în sufletul nopții
s-au trezit
un râu de lumină
își croiește drum printre nori
căutând o mare de ochi primitori
aerul răcoros
se strecoară ca un șarpe invizibil
printre oameni, printre copaci
inima și mușcatele
se mușcă reciproc
exersând dragostea
un cântec vechi
îmi răsună-n urechi
un mugur de lacrimă răsare
din adâncul amintirii de neuitat
o sete de cuvinte
mă inundă

---

Lecția de dimineață

auzul meu soarbe încet
dimineața umplută
de clopotul mânăstirii

râul, cu o curgere lină
își leapădă pielea viselor

strada își întinde spatele ca o felină
așteptând pașii trecătorilor

blocurile fumează liniștite răsăritul
ceața amintirilor reci se destramă

iarba începe să vorbească cu frunzele tinere
pe limba secretoasă a vântului
neauziții vorbesc cu neauziții
pe limba rădăcinilor

păsările își învață puii să zboare
soarele își învață florile
să zâmbească
ceasul își învață secundarul
să bată pe ritmul inimii mele

dorul învață corabia umbrei
să străbată oceanele efemerului

cerul învață pământul
să silabisească
poemul

---
Spre mult visatele depărtări

e din nou dimineață
cerul își drege glasul
cu trilul păsărilor
abia trezite din somn
ceața ca un cearceaf
se ridică de pe patul pământului
făcând loc unor noi
cuceriri
sprijinit doar de umbră
mă ridic
răsăritul e micul dejun
al ochilor mei
roua le astâmpără setea
sufletul primește
în dar de la vânt
mireasma dulce
a florilor
copacii mă cheamă și ei
așa cum părinții își cheamă
cu brațele-ntinse, copiii
un șarpe de lut
mă ispitește să mușc
din pietrele sale
eu merg
fără să mă las doborât
spre mult visatele
depărtări

---

Poemul dimineții de duminică

ora s-a schimbat
mă privesc în oglindă
iarba timpului
trebuie iarăși cosită
fântânile trebuie curățate
de resturi de vise

deschid fereastra
aerul rece intră
ca un șarpe în mine
trezindu-mi cuvintele
inima bate în tandem
cu clopotul mânăstirii
anunțând venirea
poemului

poemul este
despre lumea aceasta
mereu în schimbare
despre 31 octombrie 2021
despre voi, despre mine
despre măștile care
ne acoperă chipul
despre viață, despre moarte
despre durere, despre fericire
cu toate că fericirea se rezumă
doar la câteva lucruri
adesea inobservabile
fiindcă suntem mereu
mai grăbiți decât timpul

dar astăzi
în această dimineață de duminică
privesc totul cu atenție
privesc toamna dăruindu-și hainele
sufletelor înfrigurate
privesc Crișul murmurându-și
nesfârșita poveste
privesc strada conversând
cu umbrele trecătorilor
privesc porumbeii
cum își învață puii să zboare
privesc zâmbetul cum răsare
din somnul dulce al copilului meu

ora s-a schimbat
acele ceasornicului
mă vaccinează zi de zi cu uitare
o durere îmi ciugulește viața din trup
eu mă chinui să sălășluiesc
în amintirile mele
precum mumia în piramidă

iar destinul, ce e destinul?
mi-e dat să fiu căpitanul unei corăbii
ce se luptă cu nimicnicia
încerc să salvez tot ce cunosc
tot ce iubesc

apoi vă voi saluta
din adâncuri